Learning, Sharing, Helping …

Indoieli


“Cred, Doamne, ajuta necredintei mele” –  aveam acest citat pe peretii camerei de camin in care am stat 2 ani ca student. Mi-a revenit acum in minte. De cand am citit-o mi-a lasat si am persistat in aceasta senzatie ca e spusa in lacrimi, intr-un mare moment de indoiala si deznadejde.

Ma uit in jur si vad oameni care par a crede in ceea ce fac. Sau in visul lor. Cred in visul lor. Si lupta pentru el. Sau cel putin asa ii place mintii mele sa vada. Exista si cealalta parte a medaliei – daca lupta e lupta ego-ului lor de a supravietuii prin vis? Si de asemenea vad oameni resemnati. Care nu mai lupta. Oare au renuntat? Oare si-au atins menirea?

Dimineata am vazut un film – blind side. M-am simtit impresionat pana la lacrimi. Si am inceput sa am indoieli. Am facut un dus lasand sa curga apa calda pe mine si sa se amestece cu lacrimile mele si m-am indoit de ceea ce sunt, de ceea ce am creat pana acum, de ceea ce vreau, de ceea ce cred ca rezoneaza cu mine! Filmul era dupa un fapt real. Am incercat sa vorbesc cu mine. Sa-mi deslusesc indoielile. De ce nu pot sa-mi urmez visele? De ce nu am curajul sau puterea sa fac ceea ce imi place sau ceea ce rezoneaza cu mine? De unde apare piedica?

Am experimentat, am inteles, am parcurs un drum pe care altii nu-l parcurg intr-o viata. Nu este drumul meu. Este drumul. Toti putem merge pe el. Dar alegem sa nu o facem.

De ce?

Imi apar in minte versurile cantecului: “Iar n-ai sa-ntelegi/ iar n-ai sa ma crezi”. Cine sa ma intelega? Cine sa ma creada? Cei din jurul meu, cei apropiati! De ce am nevoie de intelegerea lor? De ce am nevoie de aprobarea lor? Viata mea e oare decisa de cei apropiati? Asa se pare. Am senzatia ca traiesc cu o poala de conditionari care nu sunt ale mele. Nu le simt ca fiind parte din mine. Pot spune ca am indentificat multe – le vad la cei din jurul meu si mai departe la cei din jurul lor; dar nu stiu de cate am scapat. Si nici cate mai sunt.

Si m-am simtit furios pe alegerile mele, pe creatia mea de pana acum. Dar oare astea nu sunt responsabilitatea mea? Eu mi-am creat viata pana acum, poate pe alocuri cu alegeri inconstitente (adica fara sa fiu constient de cine alege) poate pe alocuri cu alegeri constiente. Dar acum cand constienta mea creste – sau se dezvolta pot schimba cum vreau sa fie. Sa creez cat mai mult constinent.

Mi-am adus aminte de momentele in care ma gandeam la sinucidere. Acum chiar daca imi mai vine in minte nu o percep ca o solutie. Ideea de baza era daca nu pot fii ceea ce vreau sau nu pot obtine ceea ce imi doresc ce rost mai are sa persist in forma asta. Forma asta. Pai ok. Care e rezultatul? Schimbarea formei si apoi de la capat, ca obiceiul nu s-a schimbat nu a fost inteles. Era o chestie nu mai suport, nu mai vreau! Probabil ca asta e momentul cand suntem cel mai aproape de trezire.

Imi dau seama ca sunt o infinitate de posibilitati. Ca viata te ajuta mereu sa ajungi unde vrei. Atrag ceea ce rezonez. Traiesc asta zi de zi. Nu mai imi place ceea ce fac si ceea ce sunt. Am vizunea la ceea ce vreau sa fac si la ceea ce vreau sa fiu. Incerc sa o hranesc cu energia mea pentru a se putea manifesta in lumea fizica. O hranesc in calm. Dar…

Apar momente de indoiala. Momente in care ma simt picat inapoi in intuneric. In care simt un nod in gat cand ceea ce este in fizic nu rezoneaza cu viziunea mea. Hei de ce te porti ciudat? Aud intrebari. As vrea sa raspund nu e ciudat – asta sunt, asta vreau sa fiu. Incerc sa hranesc cu calm si energie ceea ce rezoneaza cu mine.

Observ tensiunea separarii. Separare de mine. Separare de altii. Separare intre ceea ce sunt si ceea ce vreau sa fiu.

Pana la urma cine sunt?

Am stiut ca sunt lumina care m-am simtit cand imi venea sa tip sunt fericit, cand totul vibra in mine, cand eram plin de pace, cand simteam viata curgand in mine, cand ma simteam intregit. Scurte momente. Apoi inapoi in intuneric. Inapoi la indoiala. Dupa plans vine linistea. E un fel de eliberare. Simt sa scriu iar.

Dar lumina odata aprinsa nu mai poate fi stinsa. De fapt e aprinsa mereu. E o zi continua. Dar noi alegem sa dormim cu jaluzelele trase. Sa fie intuneric. Mai scapa cate o raza de lumina si repede astupam gaurica. Cu toti experimentam scurte momente de trezire cand lumina ne desteapta, deschidem ochii, oau – dar eu vreau sa dorm. Si dormim in continuare. Cu toate astea la unii se intampla ca lumina sa treaca prin jaluzele. Cum naiba? Ii sacaie. Se baga sub plapuma, lumina trece. Lumina trece prin toate formele dense ale materiei. De ce? Cine alege? Lumina alege sa ma trezeasca sau eu aleg sa ma trezesc? Nu stiu. Am senzatia ca aici este ca o interventie divina – un mister. Imi vin in minte cuvintele lui Eckhart Tolle – pentru multi oameni suferinta este singurul invatator spiritual. As adauga: si cat pot sa indure.

Nu vad si nu inteleg totul. Probabil nici macar o farama. Dar am incredere in viata. In viata care conspira sa ma ajute. In viata care aduce ceea ce rezoneaza cu mine, care aduce ceea ce ma intregeste. La momentul oportun vine ceea ce am nevoie. Hranesc ceea ce stiu ca imi place, ca rezoneaza cu mine,  cu calm si cu propria energie. Chiar daca nu vad unde ma duce. Cred.

IF

PS

“Cred, Doamne, ajuta necredintei mele” – acum cred ca se poate spune si din calm, liniste si iubire.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s