Learning, Sharing, Helping …

Plimbare


Sambata am plecat de la atelierul de creatie spre casa alor mei pentru a lua masa. Ca de multe ori in ultima vreme nu simt nici o urma de foame. Mananc conform obiceiului. Mic dejun, pranz, cina. Pornesc incet. E destul de placut afara. Parca s-a mai incalzit si soarele mangaie domol zapada care se transforma incet in apa.

Ma plimb incet simtindu-ma intregit. Simt prezenta care imi este de ceva timp aproape.

Strabat strada principala din oras. Sunt destui oameni care se umbla pe acesta strada. Incerc sa simt energia zilei de sambata. De dupa masa de sambata. Este deja ora 14. Destul de linistita. Peste tot magazinele sunt inchise. Doar in coltul pietii, la flori este deschis. A…si un non-stop.

Ma plimb printre maldarele de zapada date de-a latrelarele trotuarului. Aud ciripit de pasarele. Ma uit in jur si le vad aciuiate prin micii copacei de la hotarul trotuarului spre strada. Sunt anumiti copacei care sunt plini de pasarele si altii care nu adapostesc decat una. Imi atrage atentia o vrabiuta de pe o creanga. E singura. Ma opresc si o privesc. Sunt destul de aproape de ea, maxim 1 metru jumatate. Nu se sperie. Se uita si ea la mine. O privesc linistit cu mainile la spate.

Imi place sa o observ. Este acoperita jumatate cu puf si jumatate cu pene. Ma priveste si o privesc. Are ochii atintiti in ai mei; misca gatul repede. Ne studiem reciproc. Trec oameni pe langa mine, dar parca nici nu exist pentru ei. Nu simt nimic de genul: ia uite si nebunul asta se uita la pasarele; probail sunt tare absorbiti de gandurile lor sau pur si simplu viata si-a pus pelerina peste mine, nu au cum sa ma vada.

Se hotaraste sa se miste. Zboara putin mai in fata pe in stalp care tine un semn. De unde sunt eu nu prea o mai vad; doar coada. S-a ascuns dupa semn.

Inaintez si eu incet. Ma intorc si o privesc. Deodata imi vine o senzatie de disconfort. Parca cumva vrabiuta imi spunea ca nu mai vrea sa continue comunicarea cu mine. Parca acum sunt ca o agresiune.  Zambesc. Ii multumesc si ma intorc la plimbarea mea.

Observ multi caini in jur. Sunt foarte relaxat. Constientizez ca e un drum familiar. Ma duc la locuinta care mi-a fost casa vreme de 10 ani. Am facut drumul asta de nenumarate ori. Pe aici ma duceam la liceu, in centru, la piata, la nasa-mea. Am observat vreaodata vreo vrabiuta? M-am oprit vreodata din drum sa privesc o pasare, atras de ciripitul ei? Nu. Niciodata pana acum. Zambesc gandindu-ma la cate nu am facut si nu am stiu ca se exista pana acum. Acum vad si simt asta de nenumarate ori pe zi.

Continui sa ma plimb. Observ un caine. Il privesc cald. Si continui drumul.

Ma simt urmarit incet. Sau mai degraba urmat. Simt ca este cainele, dar totusi am nevoie de o confirmare vizuala si ma intorc. Il vad cum vine dupa mine si se opreste. Uitandu-se si el linistit in jur. Ce te-ai oprit? Ma uit la el si ma gandesc ca nu am mancare sa-i dau. Ma intorc si merg mai departe.

Dupa ce trec o strada, ma opresc. Cainele este in stanga mea, putin in spate. Ii spun ca nu am ce sa-i dau. Il privesc. Apoi, natural, imi scot manusa si il mangai. il mangai pe cap si pe bot si pe gusa. Imi linge usor degetele. Ii spun ca nu am ce sa-i dau. Simt raspunsul lui care ma lumineaza:

“Dar tocmai imi dai ceea ce aveam nevoie. Multumesc.”

Sunt surprins. Il mai mangai putin apoi incetez. Ma ridic, imi pun manusa si incep sa umblu incet. Stiu ca nu ma va mai urmari. Si intr-adevar il vad mergand inaintea mea si vazandu-si de treaba. Ma simt minunat. Zambesc.

Multumesc.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s