Learning, Sharing, Helping …

Ancorat in prezent


A nins azi noapte. Prima zi de primavara calendaristica si totul este alb in jur. Este frumos. Imi place. In jur agitatie mai mare decat de obicei cu ocazia martisorului. Ma apropii de trecerea de pietoni de langa magazinul mare din centru. Vad ca sunt doi politisti care dirijeaza circulatia – imi sar in ochi datorita vestelor lor verde fosforescent – si deodata unul dintre ei o ia la fuga spre partea trecerii de pietoni  de unde vin eu.

Inaintez si vad unde s-a dus omul legii – la un om cazut langa trecerea de pietoni. Incetinesc. Devin prezent. Parca toata atentia este pe acel om. Il privesc. Este cazut jos in zapada pe o parte, observ mainile umflate, fata rosie, saliva care ii curge in coltul gurii. E imbracat destul de ponosit – imi dau seama ca este un om al strazii. Politistul se agita langa el – vorbeste la telefon. Omul prabusit. Nu sesisez sa miste. Totusi ochii ii misca si se ved aburii respiratiei. Sunt oameni in jur. Stau la semafor si privesc. M-am oprit putin in spate si stau.

Se face verde. Aleg sa traversez. Dupa ce ajung pe partea cealalta ma opresc. Privesc. E liniste in mine. Observ. Simt frigul la cap si imi pun si gluga peste fes. Privesc. Imi vine in gand ca cu gluga pe cap am o usoara tenta de moarte – adica aceaa figura intiparita in subconstient – doamna cu coasa. De ce doamna? Politistul se agita la telefon si se apleaca asupra omului si vorbeste ceva cu el, pune mana pe el. Oamenii vin si pleaca. Trec pe langa. Parca vor sa fuga. Stau la semafor, fara se sa uite prea mult la cel de jos si trec strada. Nu stiu care ar fi fost reactia lor daca nu ar fi fost politistul langa. Simt ca nu ar fi fost toti asa indiferenti. L-ar fi ajutat. Imi vin in gand multe intrebari: ce pot sa fac? Cum sa ajut? A chemat salvarea? Cat ii ia salvarii sa ajunga? Daca moare?

Toate intrebarie vin si pleaca, raman linistit si observ. Totusi vreau sa-l ajut. Ma intreb de ce nu cheama un taxi din statia din spate. Imi vine sa ma duc la politist si sa-i propun sa chem un taxi – il platesc eu sa-l ducem la spital. Apoi imi vine un raspuns. A chemat salvarea. Pana ma misc eu cu taxi ajunge salvarea. Vad ca omul incepe sa miste. O mana. Un picior. Mai vine un politist local.

Observ in liniste.

Ma simt prezent. Sunt parca prins in radacini in acel moment – sau ancorat in prezent. De minute bune nu misc decat ochii. Nu ma pot misca – nu-mi vine sa ma misc. Observ. Imi vine ca o strafulgerare de undeva din adanc – in timp ce vad omul ridicandu-se in fund  si privind ametit spre unde sunt eu, pierdut asa – imi vine credinta si increderea ca l-am ajutat cumva. Fiind prezent acolo total, observandu-l, privindu-l, fara urma de judecata, fara urma de ego, lasand spatiu, cu iubire, privind viata care-si urmeaza cursul fara sa incerc sa inteleg, pur si simplu prezent – l-am ajutat. Priveste pierdut. Il binecuvantez fara sa spun nimic, nici macar in gand ( imi dau seama ulterior ca asta am facut ) – prin prezenta mea totala acolo stiu ca il ajut – observ in continuare. Nu simt nici bucurie, nici exaltare, nici multumire la acest flash, nici macar indoiala, stiu ca este asa. Si mi se pare atat de natural.

Observ. Prezent.

Se aude salvarea. Politistul fuge in intersectie sa ajute salvarea sa ajunga. Opreste langa el. Nu-l mai vad. Imi dau seama ca este suit in salvare, destul de repede. Privesc. Salvarea pleaca.

Sunt prezent. Observ.

Politistul trece pe langa mine. Aud lume vorbind. Era baut. E atata liniste in mine. Sunt prezent si observ. Nu stiu cat timp a durat. Stiu doar ca s-a facut verde cam de 5 – 6 ori. Pot sa calculez. Sunt 90 de secunde pe rosu si 20 pe verde. Total 110 secunde la un ciclu de semafor. Deci cam 660 de secunde. 11 minute. (Acum cand scriu si calculez imi aduc aminte de cartea lui Coelho – in ea era despre sex … regasire … acum era despre prezent … regasire)

Aleg sa ma misc. Ma duc spre parc. Merg incet. Aud voci in jurul meu, dar cand ma apropii se face liniste – de parca ma simt si cei care vorbesc si li se opresc cuvintele pe buze, le ingheata. Merg incet si linistit.

Ajung in parc.

Cerul e senin si limpede. Doar cativa norisori albi. Soarele lumineaza si face umbre superbe pe zapada. Din copaci sub usoara adiere a vantului cad bucati de zapada. E liniste. Ma opresc in soarele cu dintisori inchid ochii si spun ce spun de o mie de ori pe zi. Sunt linistit si intregit.

Am aparatul foto cu mine. Mi-a trecut prin cap sa fac o poza la trecerea de pietoni dar instant mi-am dat seama ca nu are nici o valoare, nici un farmec. Dimpotriva ar strica totul. Ma gandesc acum ca intr-o poza nu poti sa prinzi mai nimic – adica chiar nimcic – din ceea ce inseamna viata, momentul prezent. Nu neg ca pot si folositoare – dar nu sunt decat indicatoare in cel mai bun caz. Aleg sa fac cateva poze.

Merg mai departe. E liniste. Ma opresc in soarele cu dintisori inchid ochii si spun ce spun de o mie de ori pe zi. Sunt linistit si intregit.

E prima zi de primavara calendaristica si totul e alb in jur. Cred ca pana la pranz se va topi. Simt primavara in sufletul meu. Spun iar …

Observ. Atent.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s