Learning, Sharing, Helping …

Maktub


“Bătrânul nu-i răspunse.

― Binecuvântează-mă, îi mai ceru băiatul. Dumneata m-ai ajutat.

Bătrânul continua să pregătească ceaiul în tăcere. După o vreme însă, se întoarse spre băiat.

― Sunt mândru de tine, spuse. Ai adus suflet în prăvălia mea de cristaluri. Dar să ştii că eu nu mă duc la Mecca. La fel cum ştiu că tu n-o să cumperi iar oi.

― Cine ţi-a spus asta? întrebă flăcăul speriat.

Maktub, rosti simplu bătrânul Negustor de Cristaluri.

Şi-l binecuvântă.”

Maktub.

M-am ridicat repede si am plecat la baie. Simteam ca imi vine sa plang. Si voiam sa plang in liniste. Singur. Dupa ce am intrat in baie m-am dezbracat si am inceput sa observ de ce s-a declansat emotia asta, ce a insemnat asta? Am vazut ca am perceput Maktub ca si soarta –  asa este scris si nu ai ce face. Si am remarcat mai departe obiceiul de a nu ma simti in stare sa fac ceea ce imi doresc. Ceea ce imi face placere, ceea ce rezoneaza cu natura mea intima. “Nu sunt in stare sa-mi realizez visele – este imposibil. Este imposibil pentru mine.”

Hm … pai ce naiba e asta? De ce am visele daca nu le pot realiza? Care este rostul? Eu percep visele nu ca niste iluzii ci ca dorintele mele intime, ceea ce stiu ca trebuie sa fac in viata asta. Asta numesc vise. Pai si cum sa nu le pot realiza? E impotriva universului, este impotriva lui Dumnezeu –  tot universul exista creandu-se zi de zi, clipa de clipa, crezand ca isi poate realiza visele. Visele fiecarei individualitate.

Dau drumu la apa sa apuce sa se incalzeasca. Intru in dus. Intru in cabina. Iau dusu in mana si indrept jetul de apa calda pe corp, si sunt atent. Simt jeturile fine de apa care-mi ating ciucurasul, coapsele, fundul, picioarele, burta, pieptul, umerii, spatele – pana sunt ud tot inafara de gat si cap. Ma asez. Pun dusul sa-si reverse apa pe pieptul meu. O simt cum curge pe mine. Are viteza. Simt cum imi loveste pieptul si apoi cum curge continuu pe burta, picioare si cum ajunge pe fundul cazii. Aud zgomotul pe care il face pompanta fiind prin furtunul dusului si apoi lovindu-se de mine si apoi cazand pe fundul alb al cazii.

De fapt nu este nici o lovitura, nici o cadere, nici un zgomot. Este doar curgere vioaie. Este doar muzica fluidului.

Mi se face frig la spate. Dau mai incet robinetul sa vina apa mai calda de la centrala si pun dusul pe spate. Ah. Simt caldura cum ma cuprinde imediat. Este asa liniste in mine. A disparut orice urma din a plange. Este linistea observatorului. Ma misc incet.

Imi pun dusul sa lase apa sa-mi mangaia capul. Simt siroaiele curgand din varful capului pe fata, pe frunte, pe ochi – imi ajustez pozitia capului sa nu-mi intre apa in nas, deoarece stau cu capul in jos. Plimb incet jetul de apa ca sa-mi dea caldura ei pe spate, pe cap, pe piept. Este asa frumos.

Tin ochii inchisi si ma aplec in fata pana ajung sa ma sprijin de usile cabinei de dus. Imi ridic mainile deasupra capului, sprijin capul de ele. Mainile sunt izolatie intre geamurile cabinei si fruntea mea. Am capul plecat. In maini tin dusul si apa curge pe capul meu si pe spate si curge … calda. Ma simt ca la o rugaciune. Nu stiu cui ma rog. Imi vine sa ma rog apei – rade – nu are nevoie de rugaciunea mea. Imi vine sa ma rog apei ca unei mame – rade – ii multumesc. Imi primeste multumirile si ma binecuvanteaza. Apa. Multumesc.

Nu mai am notiunea timpului. Aud apa curgand pe mine, respir aerul plin de aburi. Deschid ochii la un moment dat si vad geamurile aburite si ii inchid la loc – e mai bine cu ei inchisi. Ma rog nu stiu cui. Si ma simt binecuvantat. Ma simt botezat cu binecuvantare. Multumesc spun mereu.

Multumesc din nou apei.

Ma simt binecuvantat si fericit.

Imi revine in fata fraza celebra a lui Coelho in Alchimistul:”Cand vrei ceva cu toata fiinta ta, intreg universul contribuie la implinirea ei.”

Imi dau seama ce buna este rabdarea, ca nu pot vedea toate conexiunile dintre evenimente, ca nu pot controla viata. Am ajuns la un punct important – stiu ce imi doresc. Zi si noapte. Cresc dorinta cu cea mai pretioasa unealta descoperita pana acum: CALM. Imi dau seama ca odata pornit nu mai este cale de intoarcere – oricat as ignora ce doresc, oricat as lupta sa fac altceva – mereu sunt tras intr-acolo. Odata trezit … nu mai adorm la loc🙂

CALM

Maktub. Asa sta scris. Dar nu asa sta scris in destin ci asa sta scris de mine insumi. Eu scriu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s