Learning, Sharing, Helping …

Frica


De mii de ori am ajuns la concluzia ca PREZENTUL e singura cale; sa stau in PREZENT. Si tot de atatea ori am uitat. Si tot de atatea ori m-am pierdut, si tot de atatea ori m-am lasat pacalit de trecut si viitor, de vocea care imi vorbeste mereu in minte, de ego-ul meu.

Se pare ca nu aceept interior inca. Sau ca rezist interior. Sau ca inertia vechilor structuri este prea mare. Sau pur si simplu – nu accept. Rezist. Ma pierd. Nu pot tine focusul in momentul prezent. Cred ca oscilez de sute te ori numai pe parcursul unei singure zile. Cu cat mai mult incerc sa stau in prezent – sa fiu constient de asta – cu atat mai  mult ma pierd. Parca e o lupta – cu cat incerc sa stau mai mult cu atat contraataca si cealalta parte. Hm…poate aici gresesc. De ce vad ca o lupta? Daca capitulez? Daca ma adandonez? Cu cine sa lupt?

Simt cum imi vin ganduri, vocea imi spune cate ceva, imi aduce imagini in minte – apoi inima reactioneaza si incepe sa bata si sa apara emotii. Imi simt inima apasata  – zbatandu-se. Apoi se extinde in tot pieptul. Apasare. Apoi urmeaza burta si gatul. Un nod in gat si apoi durere de burta. Apoi picioarele si mainile. Vibreaza. Dar nu vibratie linistita. Si apoi ochii. Emotia creste, creste. Atinge cote maxime. Valuri de emotii vor sa iasa prin ochi – imi vine sa plang. Plang uneori. Am simt mic. Ma simt neputincios. Ma simt ca un copil mic care nu poate face ceva si nu stie cum sa faca – pana atunci nu a fost obisnuit decat sa fie ajutat de parinti (de cei mari). Ma simt paralizat. Simt frica. Frica. Tremur de frica si sunt paralizat.

O vreme.

Apoi se face liniste. Intotdeauna dupa acest atac de frica – aceasta exacerbare a fricii – vine o liniste adanca. Adanca. In care nu mai simt frica, in care nu mai aud ganduri, in care totul tace. Ma observ. Intra in scena observatorul. Observ. E ca un reset. Liniste. Atunci imi dau seama ca sunt prezent. Mai prezent ca oricand. Simt vibratia vietii in mine. Stiu si cunosc instinctual – sau mai bine zis profund. Cunoasterea vine de dincolo de mine –  sau de marginile mintii mele. Se scurge lin in mine. Imi dau seama de tot si sunt impacat. Stiu ca ceea ce este  – este. Nici rau nici bine. Nici urat nici frumos. Doar este. Si atat. Observ ca nimic nu este acolo fara ca eu nu-l fi creat – sa-l fi atras – sa fi rezonat cu el. Liniste. Calm.

Apoi vad cum motoarele incep iar sa porneasca. Vum. Incet. Un gand. Vum dispare. Alt gand. Vum dispare. Altul si altul si mai repede si mai repede. Le observ o vreme. Apoi undeva observatorul … este acoperit de aceste ganduri.

O vreme.

Observ care este cea mai mare frica. O vad – ca nu as putea face niciodata ceea ce imi doresc cu tot ce sunt. O scriu. O observ. Niciodata. Non-sense. Stand in prezent – niciodata nu are semnificatie. Nu are insemnatate. Niciodata presupune viitor – dar doar prezentul exista. Ca nu as putea. Pai daca depinde de mine pot sa fac. Depinde de mine? Da. Nu tot. Dar ceea ce conteaza 90% – perceptia mea asta o pot face. Ce imi doresc – pai daca dorinta vine din asa adancime – de ce exista acolo? Si de ce este acolo de atata timp? Crescand si crescand? Nu pentru a se manifesta? O hranesc cu energia mea si creste. De ce ar vrea un univers creator sa-si piarda atata energie cu ceva ce nu se poate implini? De ce sa-si doreasca ceva care nu poate face? Exista ceva care nu se poate intampla in acest univers/viata/dumnezeu? Si daca sunt inca in viata – inseamna ca am aprobarea universului sa merg inainte – ca pot ajunge sau pot manifesta sau pot creea ceea ce sunt eu, ceea ce doresc cu tot ceea ce sunt. Nu sunt acum conditiile prielnice sau nu sunt inca indeplinite. Da asta se poate. Rabdare. Calm. Iubire.

Cateodata universul isi trimite mesagerii – ingerii. Sau manifesta ceea ce am nevoie pentru a fi ajutat. Cel mai prodund vine de la cel mai apropiat suflet, de la cea mai apropiata fiinta de mine. Si vum linistea vine imediat. Prezent. Alteori se intampla cu frica. Cand am senzatia ca ego-ul se dizolva … isi pierde sursa de energie si ii este frica de moarte. De fapt asta simt – frica ego-ului – proiectat in viitor cu experienta trecutului – de a muri. Ii accept moartea. Il las sa moara putin cate putin. Chiar si cand trec singur prin frica – simt ca nu sunt singur. Primesc incurajari de calm si observare si simt ca sunt atras in prezent. Chiar daca aleg sa traiesc frica. Sustinerea este acolo. Cu o infinita iubire … ( Vad pe geam un pescarus alb – nu am mai vazut demult – imi plac aceste pasari).

Sunt cuminte.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s