Learning, Sharing, Helping …

Al Cincilea Munte


Câteva fragmente din începutul cărtii Al Cincilea Munte – Paolo Coelho:

“…

Levitul îl apucă de braţ si porniră la drum. De n-ar fi fost ţipetele, ar fi putut părea o zi obişnuită şi un oraş ca oricare altul — un soare blînd si adierea care venea de departe dinspre ocean, mîngîindu-i faţa, străzile colbuite, casele din chirpici amestecat cu paie.

— Sufletele noastre sînt cuprinse de spaima morţii, într-o zi splendidă ca aceasta, zise levitul… Altădată, cînd mă simţeam împăcat cu Dumnezeu si cu oamenii, era o căldură oribilă, iar vîntul desertului stîrnea nisipul, care îmi intra în ochi, de nu mai vedeam la un pas în faţa mea. Nu întotdeauna voinţa Lui se potri¬veşte cu ceea ce sîntem sau simţim; te asigur însă că există o raţiune în tot ce face El.

— Te admir pentru credinţa ta. Levitul îşi ridică ochii spre cer, meditînd o clipă, şi apoi se întoarse spre Ilie:

— Să nu admiri şi să nu crezi totul: e vorba de un pariu pe care 1-am făcut cu mine însumi. Am pariat că Dumnezeu există.

— Eşti un proroc, îi răspunse Ilie. Şi tu auzi glasuri şi ştii că există o altă lume dincolo de noi.

— Poate că nu e decît închipuirea mea.

— Dumnezeu ţi-a trimis semnele Lui, insistă Ilie, neliniştit de comentariile tovarăşului său.

— Poate că nu e decît închipuirea mea, repetă el. De fapt, singura mea certitudine este pariul pe care 1-am făcut: sînt încredinţat că totul se petrece din voia Celui de Sus.

Strada era pustie. Oamenii stăteau închişi în casă, aşteptînd să sosească soldaţii lui

Soldatul îşi potrivi din nou arcul. Surprinzător, dar nu simţea nici teamă, nici dorinţa de a supravieţui, nimic, îi părea că totul fusese hotărît cu mult timp în urmă, si atît el cît si soldatul erau personaje dintr-o dramă scrisă de altcineva, îşi aminti de copilărie, de dimineţile şi serile petrecute în Galaad, se gîndi cîte lucruri va lăsa neterminate acolo în atelier. Se gîndi la mama si la tatăl său, care nu-şi doriseră ca fiul lor să fie proroc. îi răsăriră în minte privirea Izabelei şi zîmbetul regelui Ahab.

Reflectă ce stupid este să mori la numai douăzeci şi trei de ani, fără să fi cunoscut dragostea unei femei.

Coarda se destinse, săgeata şfichiui văzduhul, îi trecu, zbîrnîind, pe lîngă urechea dreaptă si se înfipse în colbul drumului, chiar în spatele lui.

 …

Şi sufletul omului, întocmai ca pîraiele si plantele, avea nevoie de un soi de ploaie: speranţă, credinţă, raţiune de a fi. Cînd acestea lipsesc, sufletul moare, deşi trupul continuă să trăiască. Oamenii ar putea atunci spune: „Ia te uită, în acest trup chiar a trăit cineva.”

„Omul se naşte pentru a-şi trăda destinul.” Dumnezeu ne picură în suflete doar visuri imposibile.

„De ce?”

Poate pentru că tradiţiile trebuie păstrate.

Dar acesta nu era răspunsul potrivit. „Locuitorii Libanului sînt mai avansaţi ca noi, tocmai pentru că au nesocotit tradiţia navigatorilor. Arunci cînd toată lumea folosea acelaşi tip de vase, ei s-au hotărît să construiască ceva nou. Mulţi si-au pierdut viaţa pe mare, dar si-au perfecţionat corăbiile si acum sînt stăpînii comerţului pe mare. Au plătit un preţ considerabil pentru a se adapta, dar a meritat.”

Poate că omul îşi trădează destinul pentru că Dumnezeu nu-i mai stă prin preajmă. Ne-a sădit în suflete visuri dintr-o vreme în care totul era cu putinţă şi a plecat să se îngrijească de alte treburi. Lumea s-a schimbat, viaţa a devenit mai grea, dar Domnul nu s-a mai întors să schimbe visurile oamenilor.

Dumnezeu era departe. Dar, dacă îşi trimitea încă îngerii să vorbească cu prorocii, înseamnă că mai avea cîte ceva de făcut pe-aici. Şi-atunci, care să fie răspunsul?

„Poate că părinţii noştri au greşit si se tem să nu comitem şi noi aceleaşi greşeli. Sau, poate n-au greşit niciodată şi atunci nu ştiu cum să ne sfătuiască la nevoie.”

Simţea că se apropie.

Pîrîul curgea alături, cîţiva corbi se roteau pe cer, iar plantele se încăpăţînau să crească în terenul nisipos şi sterp. Dacă ar fi stat să asculte ce le spuneau străbunii, ce-ar fi auzit?

„Pîrîule, caută alt loc în care soarele să se poată oglindi în apele tale cristaline, căci, pînă la urmă, de¬sertul te va înghiţi”, ar grăi un zeu al apelor, dacă ar exista aşa ceva. „Corbilor, veţi găsi mai multă hrană în păduri, decît între stînci şi nisipuri”, ar fi spus un zeu al păsărilor. „Voi, plantelor, aruncafi-vă sămînţa departe de acest loc, pentru că lumea este plină de pămînturi fertile şi umede, unde veţi creste mai fru¬moase”, ar fi spus zeul florilor.

Dar, atît Cheritul cît şi plantele sau corbii — iată, unul a poposit în apropiere — aveau curajul să făptuiască ceea ce alte rîuri, păsări sau flori ar considera că e cu neputinţă.

Ilie se uită în ochii corbului.

— învăţ, îi spuse el păsării. Deşi ucenicia nu-mi e de nici un folos, căci sînt condamnat la moarte.

— Ai văzut cît e de simplu totul, păru să-i răspundă corbul. Nu trebuie decît să ai curaj.

Ilie rîse la gîndul că pusese acele vorbe pe seama corbului. Era un joc distractiv pe care-1 învăţase de la o brutari ţa si se hotărî să continue. El punea întrebările şi tot el îşi răspundea, ca un veritabil înţelept.

Între timp, corbul îşi luă zborul, iar Ilie rămase să-i aştepte pe soldaţii Izabelei, pentru că era de ajuns să mori o singură dată.

 …

Ilie îşi amintea, îl rugase să-i facă nişte tăvi. în timp ce el îi îndeplinea rugămintea, o auzi spunînd că munca lui este un mod de a exprima prezenţa Iui Dumnezeu.

— După felul în care lucrezi la tăvile mele, cred că şi tu simţi acelaşi lucru. Pentru că zîmbeşti în timp ce lucrezi.

Femeia împărţea fiinţele omeneşti în două categorii. Unii se bucurau, iar alţii se plîngeau de ceea ce aveau de făcut. Aceştia din urmă susţineau că blestemul aruncat de Dumnezeu asupra lui Adam era singurul adevăr: blestemat va fi pămîntul pentru tine. Cu mare osteneală te vei hrăni din el, în toate zilele vieţii tale. Nu lucrau cu bucurie si nu se bucurau de zilele de sărbă­toare în care le era dat să se odihnească. Foloseau spusele Domnului drept scuză pentru vieţile lor ser-băde şi uitau că tot El îi spusese lui Moise: Domnul Dumnezeul tău îţi va dărui toate roadele pămîntului, pe care ţi-l dă ţie în stăpînire, ca să fie al tău.

Da, îmi amintesc de femeia aceea. Avea dreptate, îmi plăcea să lucrez în atelier. Fiecare masă şi fiecare scaun care ieşeau din mîna mea mă făceau să înţeleg şi să iubesc viaţa. Abia acum îmi dau seama. Femeia mi-a spus să vorbesc cu lucrurile pe care le fac şi că voi vedea cu uimire că mesele şi scaunele sînt în stare să-mi răspundă, pentru că îmi puneam tot sufletul în lucrarea mea şi primeam în schimb înţelepciunea.

— Dacă n-ai fi lucrat ca tîmplar, n-ai fi putut să pui suflet în lucrările tale, să te prefaci într-un corb care vorbeşte şi să înţelegi că eşti mai bun şi mai înţelept decît credeai, veni răspunsul. Pentru că acolo, în atelier, ai descoperit sfinţenia care se află în toate cîte există.

— Întotdeauna mi-a plăcut să mă prefac că stau de vorbă cu mesele şi scaunele mele. Asta n-a fost de ajuns? Femeia avea dreptate. Cînd vorbeam cu ele îmi veneau idei care înainte nu-mi trecuseră niciodată prin cap. Dar, tocmai cînd am început să înţeleg că puteam să-1 slujesc pe Dumnezeu si în acest fel, mi s-a arătat îngerul şi cunoşti restul poveştii.

— Îngerul ţi s-a arătat pentru că erai pregătit, îi răspunse corbul.

— Eram un tîmplar priceput.

— Aceasta nu era decît o parte din ucenicia ta. Cînd omul îşi urmează destinul, e nevoit uneori să apuce pe alt drum. Alteori, împrejurările sînt mai puternice şi e silit să se resemneze şi să cedeze. Toate astea fac parte din ucenicie.

Ilie asculta atent ce-i spunea sufletul.

— Dar nimeni nu trebuie să nesocotească ceea ce-si doreşte. Chiar dacă în unele clipe crede că lumea si ceilalţi sînt mai puternici. Acesta e secretul: să nu re­nunţi.

— Nu m-am gîndit niciodată să fiu proroc, spuse Ilie.

— Ba da. Dar ai fost convins că nu e posibil. Sau că e periculos. Sau că nu e înţelept. Ilie se ridică în picioare.

— De ce îmi spun lucruri pe care nu vreau să le aud? strigă el.

Speriată, pasărea îşi luă zborul.

 Corbul se întoarse în dimineaţa următoare. In loc să reia discuţia, Ilie începu să-l studieze. Pasărea reuşea mereu să se hrănească si să-i aducă şi lui cîteva resturi.

O misterioasă prietenie se legă între cei doi si Ilie începu să înveţe tot felul de lucruri de la corb. Astfel, îşi dădu seama că dacă pasărea reuşea să găsească de mîncare în desert, şi el ar mai putea supravieţui cîteva zile dacă va face acelaşi lucru. Cînd corbul se rotea în cerc, Ilie ştia că prada se află în apropiere, alerga la locul respectiv şi încerca s-o prindă. La început, multe dintre micile animale care trăiau în împrejurimi izbuteau să scape, dar cu timpul căpătă experienţă şi prinse meş­teşugul de a le captura. Folosea ca lance cîte o ramură de copac, săpa capcane pe care le acoperea cu un strat subţire de crenguţe si nisip. Cînd prindea prada, Ilie o împărţea cu corbul si păstra o bucată ca momeală.

Singurătatea în care trăia îi părea însă foarte greu de suportat, aşa că se hotărî să se prefacă din nou că vorbeşte cu pasărea.

— Cine eşti tu? îl întrebă corbul.

— Sînt un om care şi-a găsit liniştea, îi răspunse Ilie. Pot trăi în deşert, am grijă de mine şi mă minunez de negrăita frumuseţe a creaţiei divine. Am descoperit că am un suflet mai bun decît credeam.

Cei doi continuară să vîneze împreună si astfel mai trecu o lună. într-o noapte cînd îşi simţea sufletul greu de tristeţe, hotărî să se întrebe din nou:

— Cine eşti tu?

— Nu ştiu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s