Learning, Sharing, Helping …

1


1

Am început să resimt o distanţă între noi care părea că se măreşte. Te priveam, eram atent la tine, dar cumva te simţeam retragându-te. Îţi căutam ochii dar ţi-i fereai imperceptibil, dar pe timp ce trecea, tot mai rapid.

Am început să observ cât mai atent în timp ce derulam în minte filmul acelei după-amiezi care până la un punct fusese aşa cum ne plăcea la amândoi. Nu găseam ce a declanşat ceva în tine.

A venit seara, ai făcut baie, am făcut baie şi ne-am aşezat în pat. Simţeam retragarea, cu toate că încercam să fac glume, să deschid discuţia despre ce simţi, ce s-a întâmplat, ce ţi-a declanşat retragerea. Dar, la fiecare încercare te vedem retragându-te şi mai şi mai în profunzime. Am început să simt cum obiceiurile mele de a reacţiona începeau să dea semne de accelerare şi am început şi eu să mă afund mai adânc în mine. Se făcuse deja noapte. Nu dormeam nici unul. Apoi a străfulgerat în mine! Nu am văzut motivul tău – de fapt cred că e acelaşi ca şi la mine, ca şi la majoritatea fiinţelor umane: ego.

Am venit lângă tine, cald şi plin de linişte. Te-am sărutat pe frunte şi ţi-am spus:

– Nu ştiu exact motivele retragerii tale, dar te simt şi simt în mine că ai nevoie de tăcere, linişte şi spaţiu. Am să plec din pat şi am să mă culc pe jos la picioarele patului. Îţi las spatiul pe care simt că îl vrei şi de care sunt conştient că ai nevoie acum. Aleg să dorm pe jos pentru a fi totuşi destul de aproape de tine în caz că ai nevoie de mine, dar voi fi în pace. Nu-ţi fă nici un fel de mustrare sau nu lua în seamă orice sentiment sau emoţie de vinovăţie: eu aleg să dorm pe jos, nu simt în nici un fel că este incomod şi nici nu simt în nici un fel supărare sau frustrare. Mă cunoşti destul de bine să ştii că-ţi respect şi nu-ţi judec trăririle şi căutările. Te iubesc.

M-am dat jos din pat, mi-am încropit o saltea din plapumă, mi-am luat perna şi o pătura şi m-am întins la picioarele patului, la picioarele tale. M-am aşezat pe spate cu mâinile pe şolduri şi am început să meditez urmărindu-mi respiraţia, aerul care intră prin nări în piept, cum burta se umflă, cum diafragma de la stomac se dilată ( nu ştiu exact dacă medical este corect ce spun …), şi apoi cum iese pe unde a venit. Am început să-mi simt corpul interior – acel flux, acea vibraţie caldă şi calmă de-a lungul întreg corpului meu fizic. Tot. Viaţa însăşi. Din ce în ce mai adânc. Din ce în ce mai atent. Din ce în ce mai liniştit. Din ce în ce mai conştient. Am început să simt cum mă extind, cum mă ridic, sau cum încep să percep spaţiul din jurul meu, din jurul a ceea ce percep în mod normal ca fiind eu – limita mea fizică.
Nu ştiu cât timp a durat asta, dar în toată această vreme am fost atent şi la tine. Te-am simţit frichinindu-te în pat, întorcându-te de pe o parte pe alta – ca şi cum nu aveai linişte – dar aveai spaţiu să te desfăşori. Aveai spaţiu să fii. Încercam să extind spaţiul din jurul meu pentru a crea cât mai mult şi cât mai liniştit spatiu în jurul tău. De fapt spaţiul este linişte🙂. Am simţit cum încet încet te cufunzi şi tu în tine, că pătrunzi în spaţiu că te linişteşti. Iţi percepeam sufletul înălţându-se împletit ca într-o coadă de fecioară cu sufletul meu. Eram bucuros în linişte. Ştiam că eşti pe drumul cel bun. Oricare ar fi fost gândurile tale, emoţiile tale, temerile tale, agitaţia ta – acum erai în pace.

Am adormit.

Nu ştiu cât am dormit şi nici dacă tu ai dormit sau ce ai făcut. A fost un somn atât de adânc. Cred că cumva m-am contopit în spatial din dormitor, am fost ca şi inexistent – ca să poţi fii. Apoi m-am trezit când ţi-am simţit atingerea caldă şi atât de familiară – adică atât de iubită. Te-ai aşezat molcomă ca un fulg al unui zburător pui în aerul fecund, te-ai aşezat de-a lungul părţii mele stângi, pe inima mea. Te-am cuprins cu mâna, uşor, încet, blând, în braţe. M-ai privit, ţi-am văzut ochii strălucitori şi limpezi în lumina difuză a împreunării nopţii cu ziua, când întunericul abia începe să cedeze. O vreme. Ţi-ai pus încet degetul arătător, atât de dulce, atât de fin, pe buzele mele şi ai apăsat încet. L-ai ţinut aşa privindu-ne ochi în ochi, scufundându-ne unul în altul în liniştea vibrantă.

Apăsând puţin mai tare pe buze cu degetul sărutat, te-ai coborât cu gura la urechea mea stângă şi mi-ai şoptit:

– Te iubesc.

Atât de adânc, venite mănuşă în acea pace, aceste două cuvinte spuse de tine, din tot ceea ce eşti. Am simţit aerul ieşind din ai tăi plămâni pentru a articula sunetul acestor două cuvinte.

Linişte.

Pace.

Am adormit sau am plutit. Nu ştiu. Nici măcar cât timp a trecut. Atât de frumos. Două suflete împletite într-o pace care nu o pot descrie, nici nu ştiu dacă era somn, vis sau plutire, sau toate. Pace.
Sunetul de trezire al telefonului s-a născut natural în acestă pace, ca şi mişcările noastre pentru a-l opri, încet, suav, natural. Ne-am dat jos din pat – de fapt ne-am ridicat de pe plapumă🙂 şi am făcut ce facem de obicei dimineaţă: baie, bucătărie, dormitor, hol, etc. Toate fără să scoatem o vorbă. În linişte, înţelegându-ne din ochi şi din ceva profund din noi, din acea împletire. Chiar dincolo de acea împletire …
Am deschis uşa, când mi-ai atins mâna şi brusc m-am oprit. Ne-am îmbrăţişat. Strâns. Cu ochii închişi. Apoi ne-am privit adânc în ochi, în lumina limpede a soarelui de vară. Profund. Am observat în noi cum se creează sunetul şi am spus amândoi dintr-o dată şi totuşi, atât de natural:

– Te iubesc.

Adânc, limpede, calm.

Am păşit pe uşă afară din casă.

22.06.2012

pauză!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s